Actorul Teatrului Național București a fost sancționat pentru că a improvizat într-o piesă. Dăduse o replică pe care colegul de scenă și directorul teatrului, Ion Caramitru, ar fi luat-o ad litteram și personal. Motivul mai adânc, spune el într-un interviu, e că a cerut de mai multe ori explicații pentru felul în care Caramitru conduce instituția.
„Domnul Mihai Călin, angajat al Teatrului Național «I.L. Caragiale» din București în funcția de actor, a folosit în timpul spectacolului cu piesa «Furtuna», prezentat în cadrul Festivalului de Teatru în aer liber de la Salonic, replici în limba engleză, în afara textului spectacolului, care era prezentat în limba română și supratitrat ca atare”. După articole, alineate și paragrafe din Regulamentul intern, numere de note interne și declarații, urmează decizia - avertisment scris - și semnătura managerului instituției, Ion Caramitru. Decizia, publicată pe 10 octombrie, a fost publicată câteva zile mai târziu pe blogul Simonei Tache.
Sancțiunea e una minimă pentru o abatere ce ține de deontologie, consideră directorul general al TNB, Ion Caramitru. „Când se joacă acest spectacol la București, Mihai Călin improvizează în limba română. A improvizat și la Salonic, unde spectacolul se juca în limba română și se traducea pe un ecran în greacă. Aceleași lucruri pe care le spusese la București în limba română trebuiau să fie traduse pe ecran. Nu, el a folosit limba engleză, ceea ce era și împotriva regiei, care nu i-a permis”, explică Ion Caramitru, contactat telefonic pentru a-și spune punctul de vedere. El susține că, după primul spectacol de la Salonic, i-a spus lui Mihai Călin să nu vorbească în engleză, pentru că iese din convenția personajului. Cu toate acestea, „a făcut-o din nou în a doua seară. A încălcat orice limită și a primit o sancțiune ușoară”. Caramitru mai spune că decizia a aparținut unei comisii din care el n-a făcut parte, care ceruse inițial o sancțiune mai dură.
M-am întâlnit cu Mihai Călin săptămâna trecută, pentru a înțelege ce s-a întâmplat în Grecia și după aceea. Mai ales că, în urmă cu doi ani, Caramitru îi înmânase, la Gala UNITER, premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar fix pentru Caliban, personajul lui din „Furtuna”. Am ajuns să vorbim despre problemele teatrului la care joacă din 1990: o renovare făcută pe bani mulți, dar cu improvizații, un repertoriu plin de comedii ușoare, spectacole programate din scurt, săli închiriate frecvent pentru cântări și piese de calitate discutabilă, dar intens promovate.
De cum intri în Teatrul Național București îți zâmbesc cumsecade Fuego și Ștefan Hrușcă. Spectacolele lor de Crăciun - găzduite de TNB în schimbul unei chirii - sunt incluse în mănunchiul de flyere capsate pe care-l primești la ușă. Panouri cu cei doi artiști, plus alte spectacole din afara instituției, sunt așezate în foierul teatrului, în dreapta unui autoturism Mini Cooper parcat acolo acum câțiva ani, ca reclamă. În schimb, afișele pentru piesele TNB sunt undeva în spatele mașinii: mai mici, dispuse militărește, la distanțe egale.
La întâlnirile cu directorul teatrului, Ion Caramitru, actorul Mihai Călin a cerut de mai multe ori explicații pentru deciziile de management. I s-a răspuns adesea cu întrebarea: „Și care-i treaba ta?” La 49 de ani, dintre care 26 petrecuți la TNB, Călin se simte încă adesea ca un „studențaș tras de urechi”, îndemnat să-și vadă de roluri și-atât. Zice însă că nu poate să treacă cu vederea ce se întâmplă dincolo de scenă: „Altfel te transformi într-un funcționar care vine, își face treaba și nu-l interesează. Ce-ți dă directorul, aia faci, ești cuminte, n-ai nicio poziție, nu funcționezi ca un om întreg”. Iar teatrul nu poate fi așa.
„Întotdeauna mi-am văzut de treabă, numai că știi cum e: crești în vârstă, te maturizezi, ai niște aspirații și vezi că împrejur sunt lucruri anormale. E normal să le discuți, chiar dacă sunt contradictorii, trebuie să te manifești liber. Nu mai suport minciuna.” - Mihai Călin, actor la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București
Scena9: Ce rol are improvizația în teatru?
Mihai Călin: Improvizația este esențială în timpul repetițiilor, când se naște un spectacol. Piesa se bazează pe învățarea textului de către actor: trebuie să știi foarte bine textul, să știi ce spui, de ce spui, și apoi să creezi un personaj din gândurile acelea și din scriitura autorului. Dar când creezi personajul pe scenă, el devine un om viu, nu este un automat care spune vorbe. Teatrul modern se bazează pe un schimb între regizor și actor: regizorul nu poate crea spectacolul dacă nu primește de la actor nimic. În cazul spectacolului „Furtuna”, regizorul Alexandru Morfov - care este un nebun după improvizație, în sensul frumos - a adaptat textul. Nu este textul original, cap-coadă, al lui Shakespeare: este retradus și adaptat. În timpul repetițiilor ne-a cerut improvizație și inițiativă, să nu fim niște actori care primesc o indicație de la regizor pentru orice pas sau orice gest pe care-l fac. Am improvizat și s-a ajuns la o formă a textului. Pe lângă asta, el ne-a încurajat - și chiar ne-a dat sarcina - să interacționăm în anumite momente cu publicul. Asta am făcut de la premieră până acum. Improvizația asta face parte din rolul meu, Caliban - am luat premiul UNITER pentru cel mai bun rol secundar în 2015. Eu am improvizat mult mai mult în spectacol. Din păcate, totul se bazează pe o problemă de fond, iar ăsta este un pretext doar. Sunt dezamăgit că domnul Caramitru a luat-o personal.
În ce a constat improvizația în spectacolul respectiv?
Domnul Caramitru a zis că n-a fost de acord cu folosirea limbii engleze. Spectacolul se desfășura la Salonic, în fața unui public grec. Eu am niște interacțiuni cu publicul. Sunt improvizații: textul la care am ajuns de comun acord cu regizorul era tradus într-adevăr pe două ecrane, supra-titrat în grecește. Dar momentele de improvizație nu pot fi traduse, sunt improvizație absolută. Nu știu nici eu dinainte ce-o să spun. Regizorul ne-a zis să implicăm publicul și am o mică temă de improvizație.
La începutul spectacolului dau cuiva din primul rând un carnețel și o pană de gâscă cu care eu voi scrie mai târziu și-l rog să-mi țină recuzita asta pentru mai încolo. Îi zic să nu plece, fiindcă mă lasă fără carnețel și am nevoie de el. Asta e tema, dar lucrurile se mai schimbă: persoana aceea îmi răspunde, eu mai zic ceva și nu știu ce-aș fi putut pune pe ecran în grecește. Lucrurile se întrepătrund: se iese și se intră din personaj, dar relațiile se păstrează. Relația dintre noi și Prospero [interpretat de Ion Caramitru - n.r.] a fost întotdeauna un pic de adversitate indusă. Conceptul personajului meu este: „insula e a mea, zestre de la mama, iar tu mi-ai furat-o”. Îl urăsc pe Prospero, îl blestem, îl scuip.
La un moment dat, Prospero găsește un chiștoc de țigară stins pe scenă, e nemulțumit că cineva a fumat, se uită sugestiv spre public și pleacă spre culise. Eu mă strecor pe cealaltă parte a scenei și spun către public, cu adversitate față de Prospero, că nu ne dă voie să fumăm în teatru. Am sunat-o pe o prietenă româncă de-acolo să-mi spună cum să zic în grecește. Toate traducerile pe care mi le-a trimis erau ceva foarte convențional, ca de spital, de tipul: „Este interzis fumatul în teatru”. Or eu trebuia să prind o notă de adversitate, care ține de relația Prospero-Caliban. Și atunci am hotărât să zic replica în engleză, fiindcă în grecește era foarte complicat și suna aseptic. M-am gândit cu câteva minute înainte. Cum să zic: „We are not allowed to smoke”? Sună convențional... Și mi-a venit: „This motherfucker hates the smokers!” Domnul Caramitru nu a auzit replica, sunt actori de-acolo care au zis asta. A auzit ceva ieșind din scenă și a întrebat: „A vorbit în engleză? Ce-a zis?” Iar cineva i-a spus. Dar contează și cum i-a spus, pentru că dacă cineva i-a zis că „v-a făcut motherfucker…”
Ar fi luat-o personal, deci.
A luat-o ad litteram, cumva, pentru că „motherfucker” înseamnă de fapt „nenorocitul”. A fost un spectacol excelent, într-un amfiteatru în aer liber, deasupra Salonicului, cu luna plină pe cer. Era o stare foarte specială. După primul spectacol, domnul Caramitru mi-a făcut scandal în autocar. Dintr-un capăt în altul al autocarului, m-a întrebat dacă mi-a cerut regizorul să vorbesc în engleză. Și zic: „Nu, nu mi-a cerut regizorul să vorbesc în engleză”. „Și atunci cum îți permiți să vorbești în engleză, să bagi vorbe de la tine? Trebuie tradus, nu e deontologic!” Și am zis: „Stați un pic să vă explic!” „N-ai ce să-mi explici!”, mi-a strigat și s-a întors cu spatele. El spune acolo că m-a avertizat să nu vorbesc în engleză, însă n-a fost un avertisment: mi-a cerut explicații, dar n-a ascultat explicațiile. Din păcate, tot ce scrie acolo legat de folosirea limbii engleze e un pretext. A luat personal acea expresie: „This motherfucker hates the smokers!” Nu e nicidecum ceva personal și nu dau socoteală nimănui legat de ce fac în rol. I-am explicat și doamnei Ilinca Tomoroveanu, care-i directoarea artistică și conduce comisia de disciplină: eu pe scenă nu joc cu directorul. Ion Caramitru e directorul general al teatrului, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu respectuos în fiecare rol, pe scenă. Nicidecum, îmi pare rău.
Au mai existat asemenea cazuri, în care actorilor să li se impute faptul că au improvizat?
Sunt cazuri foarte vechi. Lui Claudiu Bleonț, acum mai bine de zece ani, i s-a reproșat nu că ar fi improvizat, ci că a făcut anumite pauze. Este dezamăgitor că, în ultimii ani, a existat o conducere din ce în ce mai autoritară, ca și cum actorii ar fi niște elevi de școală care ar trebui puși la punct prin sancțiuni. A fost o atmosferă destul de puțin propice creației. În ultimii ani, am avut câteva luări de poziție în anumite ședințe, în legătură cu ce se întâmplă prin teatru, cu programul teatrului sau cu altele. Iar domnul Caramitru a reacționat negativ, chiar vehement uneori, s-a enervat.
E adevărat că după două-trei luări de poziții dintr-astea și eu m-am enervat, pentru că nu accept să fiu tratat cu dispreț, mi se pare anormal să mi se spună: „Și care-i treaba ta?” Sunt actor la Teatrul Național de 23 de ani, plus trei ani în care am fost colaborator în Trilogia Antică a lui Andrei Șerban. Întotdeauna mi-am văzut de treabă, numai că știi cum e: crești în vârstă, te maturizezi, ai niște aspirații și vezi că împrejur sunt lucruri anormale. E normal să le discuți, chiar dacă sunt contradictorii, trebuie să te manifești liber. Nu mai suport minciuna.
Am mai luat un avertisment acum vreo opt luni, fiindcă am lipsit de la o repetiție, deși în dimineața repetiției, i-am dat un mesaj pe telefon regizorului tehnic și i-am spus că îmi cer scuze, că încerc să ajung, dar s-ar putea să nu pot. N-am contestat avertismentul, pentru că mi s-a părut penibil.
Cum se dau asemenea avertismente, cum arată procedura din punct de vedere birocratic?
Din păcate, au mai fost acum câteva luni două situații în care actori importanți ai teatrului au fost sancționați pe diverse motive. Ei au acceptat. Problema - dezamăgitoare și incredibilă - a fost că noi, colectivul artistic al teatrului, am fost convocați pentru a ni se prezenta aceste abateri disciplinare. Domnul Caramitru ne-a spus - nici mai mult, nici mai puțin - că nu știe cum să reacționeze și ne-a cerut nouă să-i propunem tipul de sancțiune. Iarăși am luat cuvântul și i-am spus: „Iertați-mă, sunteți director. Dacă considerați că trebuie să fie sancționați îi sancționați, ei au dreptul la contestație dacă se simt nedreptățiți. Se discută, e o comisie…” Nu s-a mai întâmplat niciodată să ni se ceară nouă să propunem o sancțiune contra colegilor noștri, nu înțeleg ce fel de abordare e asta. Și iarăși s-a supărat. Iertați-mă: am 49 de ani, fac asta din pasiune, din asta trăiesc, nu mai accept să fiu tratat ca un studențaș tras de urechi, să mi se spună: „Nu e treaba ta!”
Avertismentele sunt în primul rând un pretext pentru o adversitate pe care domnul Caramitru și-a manifestat-o pentru niște întrebări care l-au deranjat. N-am cum să nu întreb.
„Nu e nicidecum ceva personal și nu dau socoteală nimănui legat de ce fac în rol. I-am explicat și doamnei Ilinca Tomoroveanu, care-i directoarea artistică și conduce comisia de disciplină: eu pe scenă nu joc cu directorul. Ion Caramitru e directorul general al teatrului, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu respectuos în fiecare rol, pe scenă. Nicidecum, îmi pare rău.” - Mihai Călin, actor la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București
Cum a început?
Cred că totul a început odată cu renovarea teatrului, cu faptul că ne lăudăm fenomenal cu această renovare a teatrului, dar care este cu mari probleme. S-au cheltuit 70 de milioane de euro și - cu toate că s-au făcut anumite lucrări - nu s-a schimbat tehnica de scenă nici la Sala Mare, nici la Sala Studio. La Sala Mare n-avem anumite lumini de față, pentru că arhitectul are drept de autor pe nu știu ce modificare a tavanului. Din cauza asta sunt patru loje care nu se pot folosi, pentru că nu se vede scena de-acolo. Și-atunci au fost puse niște standere de care s-au agățat niște proiectoare, ca la casa de cultură. Nu poți să pui lumini de față sus, în avanscenă. Nu spun că a făcut Caramitru asta, dar sunt probleme. S-a făcut încă o sală, în același timp s-a redus spațiul pentru depozitarea decorurilor, ceea ce face mai grea montarea și demontarea. Pentru un teatru din 2017, făcut cu atâția bani, existau soluții. La Budapesta există scenă modulară, totul e foarte modern și se lucrează foarte ușor. La noi, mecanica de scenă a rămas cea din '73, de când s-a inaugurat Teatrul Național. „Nu-i treaba ta!” Ba e treaba mea, pentru că joc acolo și scârțâie totul și trepidează.
A mai fost un moment, în care domnul Caramitru a intrat „în război” - așa s-a exprimat el - cu fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, pe tema concursurilor de manageriat: dacă e bine să se deschidă concursurile. Acum, legea spune că un director al unei instituții de cultură este obligat să aibă licența în domeniul respectiv - nu masterat, nu doctorat. La un teatru, de exemplu, director poate fi doar un actor, un regizor sau un scenograf. Un filolog, un filosof sau un sociolog - cineva licențiat în științe umaniste - care după aceea toată viața s-a ocupat de artele spectacolului, n-are voie să fie director de teatru. Din câte știu eu, Vlad Alexandrescu a vrut să modifice acest lucru. A fost o ședință cu toată lumea în care conducerea a cerut pur și simplu întregului colectiv artistic și tehnic să fim alături de direcție în acest război cu ministrul Culturii. Aici, chiar: ce treabă avem noi cu asta? Foarte bine, domnul Caramitru n-a fost de acord cu asta, dar nu înțeleg de ce a trebuit să ne implice pe noi. De fapt, l-a acuzat pe ministru de „stalinism”, că vrea să ne ia sala Media, care oricum este exclusiv dedicată închirierilor, și s-o dea Centrului Național al Dansului. La ședința aceea am luat și eu cuvântul, am spus câteva lucruri și s-a enervat.
De-atunci au mai fost momente. „No Man's Land”, un alt spectacol foarte bun al teatrului, se joacă rar. Pentru premieră nu s-a făcut nicio reclamă, niciun gest de PR. Cu șase zile înainte de premieră nu se știa în București că se va juca. Am întrebat-o pe doamna Ilinca Tomoroveanu, directorul artistic: „Știți că nu s-au pus bilete în vânzare? Nu e nimic în program”. Mi-a replicat nervoasă: „Asta e treaba ta acum?” Sigur că-i treaba mea, cum să nu fie? Altfel ne transformăm în niște funcționari. Sunt oameni care n-au fost băgați în seamă de ani de zile, de 10-12 ani nu li se dă de lucru. Într-o meserie vocațională este extrem de frustrant. Poate că în alte meserii te bucuri că te duci la serviciu și stai degeaba și te odihnești și joci Minecraft și pleci acasă. Aici nu-i așa.
Îmi pare rău s-o spun, dar am văzut oameni tratați foarte rău de către domnul Caramitru în ultimii ani. Au fost dați afară pe ușă când voiau să discute anumite probleme. Sau actrițe cărora nu li s-a permis să intre la o audiție, cu toate că-și doreau. Indiferent cum ar fi omul ăla, chiar dacă ești adversarul lui, chiar dacă au existat confruntări, nu poți să-i interzici unui om să încerce să-și facă meseria. În momentul ăla știi că-i faci rău cu bună știință.
Una dintre primele luări de poziție a fost când am vorbit despre MyStage, care s-a înființat acum doi ani pentru Festivalul Național de Teatru. O firmă luată de la zero, deci o firmă no name, care avea în portofoliu doar Teatrul Național și care avea un comision enorm. Acum l-au scăzut la aproximativ 9%. La casă, biletele costă între 40 și 80 de lei. Să zicem că iei două bilete a câte 60 de lei. Pe MyStage le iei cu aproximativ 130 de lei, adică un comision de vreo 10 lei pentru două bilete. I-am zis asta: „Domnule Caramitru, e foarte mult”. Oricum, în ultimii ani, prețul biletelor de la Național a crescut. Pentru „Furtuna”, toate biletele erau 80 de lei când au fost puse în vânzare. E mult 160 de lei pentru două persoane și, prin urmare, după premieră nu prea se umplea sala. Și e un spectacol foarte mișto. Nu sunt neapărat un stângist, dar dacă îndepărtezi publicul tânăr sau mai puțin cu dare de mână, te duci către o zonă elitistă, însă elitistă doar financiar. Am zis că, dacă tot e o firmă no name, ar intra și cu mai puțin de 10%. Și-au făcut numele cu Teatrul Național.
S-a vorbit despre legături cu unul dintre fiii lui.
El a negat. Nu știu, probabil că are dreptate. Toate astea au făcut să izbucnească în avertismentul de acum opt luni și acum iarăși, când domnul Caramitru a luat-o personal, că l-aș fi înjurat eu.
Un alt motiv pentru care s-a enervat a fost că i-am spus într-o ședință că după părerea mea ne ducem încet-încet pe o pantă a comercialului, puțin cam periculoasă. E-adevărat că teatrul are un plan de vânzări de bilete, fiindcă trebuie să te intereseze și asta, nu poți să zici: „Nu-mi pasă câtă lume vine la teatru”. Trebuie să existe și venituri suplimentare, din închirieri de săli sau altceva, e nevoie de fonduri suplimentare. Însă când te duci la teatru și vezi în lobby ce spectacole vin acolo: Fuego, Hrușcă, cazacii zburători... În fiecare luni se închiriază sălile pentru cele mai comerciale spectacole de teatru din București. Întâmplător sunt cu Horațiu Mălăele și Ion Caramitru. OK, spectacole de succes. Dar spectacolele acestea poartă pe antet „Teatrul Național București” și nu sunt ale Teatrului Național. Să închiriezi în fiecare zi de luni și în alte zile în care ar trebui să fie spectacolele teatrului mi se pare cam mult. Seamănă cu Palatul Copiilor sau cu Sala Palatului. Afișele Teatrului Național sunt micuțe și pierdute pe-acolo, iar cele ale spectacolelor din afara TNB sunt mari și colorate. Iar publicul bineînțeles că vine să vadă vedete și comedie, în primul rând. Este cel mai facil lucru să vii cu cele mai comerciale spectacole din București pentru a face vânzare de bilete. Am zis că eu cred că sunt spectacole valoroase și unele din producțiile teatrului. Totuși, suntem un teatru subvenționat cu mulți bani și e Teatrul Național: ar trebui să se joace mai mult spectacolele importante.
Eu sunt mare fan Thomas Ostermeier. Este un mare regizor german, directorul Schaubühne din Berlin, care a fost în România cu câteva spectacole. El a fost numit pe la 30 și ceva de ani la conducerea Schaubühne și era speriat la început, cu 230 de angajați. Spunea însă că e senzațional să conduci un teatru subvenționat și să poți să faci artă, să nu ai presiunea comercialului, a vânzării de bilete, de pe piața liberă și care e foarte dură. Și care te obligă să faci anumite compromisuri, pentru că dacă nu ai încasări nu plătești salariile, actorii joacă pe gratis. S-a tot vehiculat în ultimii ani această scuză în legătură cu un spectacol sau altul de la Național: „Ce vrei? Umple sala!” OK, dar poate nu atât de des. Sau hai să găsim alte soluții. Cred că se umple sala și cu spectacole bune. Practic, am zis câteva lucruri, de vreo trei ori.
„Nu e vorba de un rol sau de altul, de o piesă sau de alta, ci de viața ta”
Repertoriul cum e stabilit?
Nu știu. În ceea ce privește programul: de mulți ani se face pe două-trei săptămâni doar, iar asta blochează actorii pentru alte colaborări, blochează alte teatre. Acum s-a extins programarea la vreo șase săptămâni, dar nu e, din păcate, o regulă. Plus că nu se pun la vânzare biletele pe întreaga perioadă programată. Noi am tot încercat - pentru că suntem teatrul cel mai mare, cu cei mai mulți actori și colaboratori, cu cele mai multe săli, cu cele mai multe spectacole - să facem programul pe minim două luni. N-am avut succes, ni s-a spus că nu se poate. A fost una dintre problemele pentru care s-a organizat sindicatul.
Care-i atmosfera în teatru? Ați simțit că aveți vreun fel de susținere din partea colegilor?
Noi nu am avut un sindicat al actorilor până acum, l-am constituit de câteva luni. Nu prea am avut susținere pentru că e o breaslă cu multe orgolii, din păcate. Mulți dintre colegii mei au fost deranjați de faptul că la un moment dat am fost vehement, am fost mai puțin diplomat. I-am înțeles. Unii sunt angajați pe contract determinat, care se înnoiește an de an, și le e teamă să ridice vreun fel de problemă pentru că se pot trezi că nu li se mai prelungește contractul. Le e cam frică de domnul Caramitru. Eu chiar nu am nimic personal cu dumnealui, dar sunt dezamăgit.
Sunteți în teatru din 1990, cu o pauză de un an. Cum au arătat lucrurile sub diferite mandate?
A fost ca la noi, la români: când așa, când așa. Au fost perioade mai bune, mai proaste. Perioade în care și eu, când eram mai tânăr și nu prea mi se dădea să joc, îmi vedeam de treabă. De ce să pui probleme? Dinu Săraru [director al TNB între 2001 și 2004 - n.r.] a fost un om care iubea mult actorii și a făcut mult pentru ei. Dar bineînțeles că erau niște alegeri repertoriale conforme de multe ori cu statura directorului. Era un om al anilor ‘80, foarte apreciat ca director al Teatrului Mic în anii ‘70-’80, pe când era un teatru foarte important. Numai că probabil a fost depășit de vremuri. Iar oamenii ne spuneau: „Voi, la Teatrul Național, de ce nu vă manifestați dacă nu vă convine ceva?” E dificil să faci chestia asta. Consideram că treaba mea e să fac spectacole, nu voiam să creez scandaluri. Nici acum nu vreau, numai că pur și simplu crescând în vârstă și maturizându-te, îți dai cu atât mai mult seama că nu e vorba de un rol sau de altul, de o piesă sau de alta, ci de viața ta.
S-ar putea ca în unele dintre luările mele de poziție să fi greșit, poate că erau detalii pe care nu le știam, dar niciodată n-am primit o explicație normală. Întotdeauna am fost privit într-un mod de genul: „Ce l-a apucat pe ăsta? Păi e Mișu, pe care-l știm noi de atâția ani. Ce-are, mă?” Chiar se spunea: „Ce nemulțumiri are ăsta? A luat premiul UNITER, joacă în nu știu câte spectacole…” N-am nicio nemulțumire personală, doar că e a doua mea casă. Și, când văd cum se cheltuie bani și după aia se joacă de câteva ori pe an un spectacol...
„Nu prea am avut susținere pentru că e o breaslă cu multe orgolii, din păcate. Mulți dintre colegii mei au fost deranjați de faptul că la un moment dat am fost vehement, am fost mai puțin diplomat. I-am înțeles. Unii sunt angajați pe contract determinat, care se înnoiește an de an, și le e teamă să ridice vreun fel de problemă pentru că se pot trezi că nu li se mai prelungește contractul. Le e cam frică de domnul Caramitru. Eu chiar nu am nimic personal cu dumnealui, dar sunt dezamăgit.” - Mihai Călin, actor la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București
Cum se poate schimba situația de acum? Înțeleg că nu există perspectiva unui concurs pentru conducerea Teatrului Național.
Eu nu am pretenția să plece Caramitru de la conducerea Teatrului Național, nu discut despre așa ceva. Din câte știu eu, nu se dă concurs. Domnul Caramitru este de 12 ani și jumătate director. Anul trecut, în 2016, și-a terminat al doilea mandat. Nu a urmat un concurs: a fost evaluat de către o comisie a Ministerului Culturii și, conform acestei evaluări, a avut dreptul să prezinte un nou proiect de management, pentru încă cinci ani. Nu e un concurs, ci o evaluare. Dacă legea asta se menține, înseamnă probabil că stă cât vrea. Vârsta de pensionare a fost scoasă. OK, atunci să nu mai fie niciun concurs nicăieri.
„Sunt gesturi mici care arată cât preț pune direcția teatrului pe angajați”
Ați mai comunicat cu domnul Caramitru după avertisment?
După avertismentul nou, nu. După problema din Grecia, da. Am sunat-o pe doamna Ilinca Tomoroveanu ca să-i explic și ei, ca director artistic, ce s-a întâmplat. Când am început să vorbesc, mi l-a dat la telefon pe Caramitru, care mi-a strigat la telefon: „Cu dumneata nu mai am ce discuta!”
Cum decurg repetițiile, în condițiile astea?
Nu mai sunt repetiții pentru „Furtuna”, pentru că după ce i-ai dat drumul, se joacă. Acum fiind o perioadă mai lungă din vară până în decembrie, o să facem probabil o repetiție generală, de refresh. Ne facem treaba, nu trebuie să ne iubim. Numai că eu am o problemă acum, apropo de improvizație: sper să nu fiu vânat în continuare. Mă simt sub o anumită presiune. Eu am vorbit cu regizorul între timp, m-am și întâlnit cu el. Și m-a întrebat „cum mai e cu chestia aia, ce s-a mai întâmplat cu sancțiunea?”. Și zic: „Nu știu, probabil că o să-mi dea un avertisment”. Și el, regizorul, mi-a spus că a vorbit cu Caramitru și l-a rugat să nu mă sancționeze, pentru că face parte din rol. Nu cred că o să contest avertismentul, pentru că în zece zile pot să contest tot la direcție. N-o să aibă niciun efect, tot o să respingă. Următorul pas la care am dreptul în mod legal e ca în termen de 30 de zile de la primirea sancțiunii să merg la tribunal. Cred că e prea mult să dau TNB în judecată pentru un avertisment. Pe mine mă consumă emoțional foarte mult problema asta.
Există perspectiva vreunei măsuri mai dure decât acest avertisment?
În momentul ăsta nu. Dacă avertismentul precedent nu expira după șase luni, acum putea să-mi ia din salariu între 5-10%, pentru 1-3 luni. Cam ăsta ar fi următorul pas. Și, dacă mă mai prinde odată cu ceva, cred că poate să mă dea și afară. Am vorbit cu regizorul și i-am zis că, în momentul ăsta, nu prea știu cum să joc spectacolul ăsta. Eu pot să mă retrag în replicile stabilite și-atât, să nu mai fac nicio improvizație, dar asta îmi sărăcește mie rolul și spectacolul. Să joc ca un funcționar: îmi fac treaba ca să nu mai zică nimeni nimic, să nu mai deranjez.
Pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, se citește mesajul unei mari personalități. Unul dintre ele a fost al lui Peter Brook, care a zis că teatrul trebuie să zguduie, să deranjeze, să pună probleme. De fapt, ne transformăm într-un mainstream de comedie și-atât, comercial, să avem încasări. E-adevărat: sunt și Cehov, și Shakespeare, dar dacă te uiți cât se joacă acele spectacole, vezi că-s foarte puține.
Afectează atmosfera de-acum calitatea spectacolelor? Se simte asta?
Atmosfera era proastă și când am fost în Grecia, de exemplu. Au fost acolo condiții destul de proaste pe care direcția le-a acceptat: mâncarea era proastă, stăteam la un hotel de lângă aeroport, departe de oraș și am fost refuzați atunci când am vrut să mergem în Salonic în timpul liber. Direcția nu voia să ne ducă cu autocarul teatrului în oraș, pentru că „nu sunt bani” și să mergem cu taxiul sau cu autobuzul. Au fost mai mulți care au vrut să meargă în Salonic, s-au strâns vreo 20 de oameni din echipa tehnică și actori, și a dat fiecare câte un euro și au cumpărat motorină de 20 de euro pentru autocarul teatrului. Autocarul teatrului e nou, a costat vreo 350.000 de euro. Toaleta autocarului era închisă, pentru că se face curățare chimică și asta costă. Așa că a trebuit să ne oprim pe autostradă, să facem la gard. Ne-au dat jumătate de diurnă, pentru că grecii ne-au dat mâncarea: mazăre cu cartofi, macaroane cu bulion... Și Caramitru mânca macaroanele alea ostentativ și zicea: „Ce are?! Macaroane! Dacă eu pot să mănânc, puteți să mâncați și voi!” Inițial voiau să ne ducă fără diurnă, pentru că grecii au dat masa. Sunt gesturi mici care arată cât preț pune direcția teatrului pe angajați. Sunt lucruri care sapă.
Cu toate astea, au fost două spectacole excelente, cu spectatori încântați și cu mulțumiri din partea organizatorilor și a presei. Și atunci mă întreb care a fost consecința „abaterii” mele disciplinare? Chiar dacă atmosfera e rece între unii membri ai echipei, atunci când urci pe scenă și tehnicienii și actorii își fac treaba la maximum, pentru că nimeni nu vrea să se facă de râs, nimeni nu-și bate joc de public, indiferent de nemulțumiri. Nu poți să zici: „Nu-mi place de ăla” sau „M-am certat cu ăla” și nu-l bag în seamă pe scenă. Nu există așa ceva. Dar în interior și pe termen mediu, teatrul suferă.
